SARMIZEGETUSA, CUIB DE VULTURI

Print Friendly, PDF & Email

ÎN CÂMPIA ISTRULUI.

Pe cursul Istrului, cum se numea Dunărea în vechime, pe malurile bălţilor şi lacurilor, stau, an de an, în uscătorii, grele încărcături de peşte; în gropile de la Helis şi în alte părţi ale câmpiei se aflau strânse grânele cu bobul de aur; prin cămări: urcioare do miere, calupuri de ceară galbenă-verzuie; în podurile caselor, vrafuri de piei de lup, de vulpi, de jderi, de nevăstuici şi de altesălbătăciuni; apoi vite şi sclavi de toate neamurile stau şi aşteptau, ciopoare. Negustorii greci veneau la numărătoare, încărcau mărfurile în care cu roţi de lemn dintr-o bucată, robii îi încolonau pe drumuri şi, cu paza geţilor, porneau pe căile lungi şi întortocheate ce duceau spre cetăţile Histria, Callatis, Tomis aflate pe malul Pontului Euxin (Marea Neagră). Aici negustorii plăteau preţul cumpărăturilor în bani de argint şi aur, ori dau în schimb postavuri, podoabe, amfore.

Vestea bogăţiilor din câmpia Istrului trecuse peste mări şi ţări şi împăraţi lacomi şi-au adus hoardele de oşti încoace, să le cotropească şi să le ia sub stăpânirea lor. Lisimah, general al lui Alexandru Macedon, apoi rege al Traciei, şi-a făcutşi el socoteli să pună stăpânire peste câmpiile mănoase ale geto-dacilor din stânga marelui fluviu. Şi-a încercat norocul în multe rânduri. Dar Dromihete, căpetenia triburilor de pe aceste meleaguri, sta de veghe. Era prin anul 300 î.e.N. Când ce o fi socotit îngâmfatul? Să-l luăm pe get pe neaşteptate, să-l luăm din aşternut, şi-a zis el şi a făcut în grabă pregătiri pentru o nouă cotropire. Şi-a bulucit hoardele pe malul drept al Istrului, peste care socotea să treacă noaptea, la adăpostul întunericului, în luntrele scobite de pescari din trunchiuri de plopi şi sălcii. Dromihete statornicise iscoade, dosite în tufişurile din lunca apelor. Aveau poruncă să fie treji şi cu ochii în patru la orice ceas din zi şi din noapte. Şi iscoadele l-au simţit pe vrăjmaş de la cea dintâi clintire a oştilor lui. I-au dusştire căpeteniei. Aşa, getul şi-a chemat olăcarii şi i-a muştruluit din vorbă să se împrăştie în cele patru zări, să-i ajungă pe taraboştii abia sloboziţi de la curtea lui, să-i întoarcă înapoi. Să vină iar cu arcaşii, cu suliţaşii, cu călăreţii şi cu alţiluptători ce or mai afla în cale. Voia să-i dea vecinului viclean încă o dată a înţelege că-i sunt închise căile ce duc spre Helis, inima ţării, aflată în stăpânirea neamurilor geto-dace. Olăcarii au încălecat pe deşelate caii, au zvâcnit pe poarta cetăţii, apoi ausărit peste şanţurile de întăritură şi s-au pierdut prin lanurile de grâne, dese caperia şi înalte până sub boturile armăsarilor. An străbătut codrii nesfârşiţi din întinsul câmpiei, de pe dealuri. Se duceau, unii în sus, spre apa Ordessos (Argeş), până sub geana unde mijeau coamele munţilor, alţii în partea dinspre soare-apune, până la Alutus (Olt) şi dincolo de Alutus; unii pe cursul Istrului până la pescarii din mlaştinile cuprinse între braţele şi gurile fluviului; alţii încolo, către Hierasus (Şiret) şi dincolo de Hierasus. Până acolo, şi mai departe, peste munţi şi văi, se întindeau aşezările neamurilor geto-dace. Căpeteniile de triburi de pe întreg cuprinsul câmpiei îi dau, în vremea aceea, ascultare lui Dromihete. Îi dau ascultare fiindcă el pusese stavilă cotropitorilor şi aşa le adusese zile paşnice în casele şi bordeiele lor. Şi s-au întors taraboştii, urmaţi de luptători. Au străbătut în grabă mare,unii în tropotul cailor despotcoviţi, alţii bătând cu tălpile opincilor căile întortocheate ale câmpiei. Aşa, cum le vestiseră olăcarii, zoreau să sosească la locurile arătate de căpetenia lor cea mare şi, la vreme neaşteptată de vrăjmaş, să-i cadă, unii dintr-o parte, alţii dintr-alta, în coaste, în faţă, în spate şi să-l fulgere cu trăsnetul.

La curtea din Helis, Dromihete se arăta fără griji. Se prefăcea a nu şti nimic din ce urzeşte vecinul lui viclean. Să nu dea de bănuit iscoadelor duşmane ce s-ar ascunde în preajma sa. Ochii îi erau însă treji, mintea limpedeşi voinţa nestrămutată.

Getul îşi orânduise oştile prin locuri ferite. Pe duşman îl ţinea în văzul lui. Acum sta cu răbdare la pândă. L-a lăsat pe vrăjmaş să-şi aducă o mare parte din hoardă pe malul stâng, la o fugă bună de cal de ascunzătoare. Adică, noaptea, într-o linişte de se părea că te afli în pustiu, luntrele cutezătorului şi-au croit drum prin undele molcome ale Istrului. S-au apropiat de ţărmul cestălalt şi au zvâcnit dintr-însele pe pământ mulţime de luptători. Căpeteniile mânaseră luntrele dincolo, să mai aducă un rând de ostaşi. Oglinda apei – în lumina lunii, care se ivise pe cer dintre nori – era acum pătată de mogâldeţe mişcătoare. Getul sta şi-i privea. Văzuse atâtea rânduri de oşti măreţe trecând Istrul şi încoace şi încolo: încoace de voie, încolo de nevoie. „Aşa urmează să fie şi acum”, a socotit bărbosul.

În zori, când cotropitorii se socoteau pe pământul get ca şi pe al lor, s-au trezit înconjuraţi de oştile lui Dromihete. Nu le simţiseră când au venit. Le adusese parcă vântul. Şi, până să se dezmeticească năvălitorii, getul cu ai lui i-au împins de pe mal încolo spre uscat. Iar pe fluviu coborau de din sus şi urcau de din jos plute pline cu luptători pletoşi. S-au încăierat şi pe apă şi pe uscat. Bărboşii de pe plutele din valuri au aruncat harpoanele, au agăţat luntrele macedonenilor şi le-au dat mai aproape de ei, unde au ridicat săbiile asupra îndrăzneţilor. Înspăimântaţi, lisimahienii au făcut, care cum a putut, calea-întoarsă prin talazuri, spre partea de unde porniseră mai de cu noapte, alţii au săltat braţele în sus, semn că se dau de bună voie în mâinile geţilor.

În câmpie, tot aşa. Luaţi din faţă, din spate şi din părţi, cum nu se aşteptau trufaşii oşteni, şi strânşi tare în cleşte, au ridicat deasupra capetelor armele, le-au lepădat la pământ, în faţa biruitorilor.

Lucrurile nu au mers aşa cum ai bate din palme. Luptătorii şi-au încrucişat armele în cumplită mânie şi cu groaznică tărie şi dintr-o parte şi din alta. Zăngăneau săbiile, bubuiau scuturile de lovituri, se ciocneau, săreau unii asupra altora, se tăiau, se trânteau la pământ, se sculau, se apucau iar în braţe, se smuceau ca într-o cumplită urgie. Sângele curgea şiroaie şi pe feţele unora şi pe ale celorlalţi. Pe jos, polog de morţi. Ciungii se zvârcoleau să mai lovească şi ei o dată cu mâna, cu piciorul sănătos. Spunea unul, mai la urmă, că un bărbos, căzut ca un trunchi de stejar, s-a ridicat printre ceilalţi cu vreo trei pe umere, i-a scuturat la pământ, i-a tăpălăgit sub opincile lui păroase şi numai după ce i s-a golit tot trupul de sânge s-a prăbuşit iar sub picioarele luptătorilor. Aşa aici, aşa mai încolo, aşa pe tot întinsul locului unde se da bătălia. Nici un vaiet, nici un scâncet, numai pufăit înfundat, scrâşnet de dinţi şi sclipiri de vărfuri de lănci. Se luptauvrajmaşii, se luptau geţii. Nu ştiai care vor ieşi invingători. Destul că bărboşii s-au arătat a fi mai vajnici. Ei îşi apărau “neamul şi nevoile”.  Aveau atâta tărie încât să moară de două şi de trei ori in aceeaşi bătălie, să stăvilească puhoaie după puhoaie de navălitori.

[…]

CUPRINS:
ÎN CÂMPIA ISTRULUI.
OROLES.
CLOILIOS.
CUIB DE VULTURI.
TAITI.
PILDA LUI SCORILO.
STEAGUL LEGIUNII A V-A ALAUDAE.
SOLDAŢII DE LEMN.
ARDE SARMIZEGETUSA.
BISTENA, FIICA DACILOR.
CHIUPUL DE APĂ.
DACUL ŞI CEZARUL.
GLOSAR

http://www.targulcartii.ro/david-sava/sarmizegetusa-cuib-de-vulturi-ion-creanga-1977-142188

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa de email nu va fi publică


*