ROMÂNĂ SAU ROMGLEZĂ?

Print Friendly, PDF & Email

Recent, în cursul unei emisiuni de televiziune (un tocşou), am spus, la un moment dat, ceva de genul: „…acesta e trendul, asta e tendinţa actuală…”. Moderatorul, Robert Turcescu (desigur, mai mult în glumă, ca o tachinare) a exclamat retoric: „-Cum? dl Pruteanu spune trend?” I-am răspuns, zîmbind, că dl Pruteanu chiar iubeşte limba română şi foloseşte una naturală, „la zi”, nu învechită, nu închistată.

Simt, totuşi, nevoia să mă explic mai pe larg. Cititorii ştiu, poate, că, în calitatea pe care am avut-o timp de 8 ani, între 1996 şi 2004, aceea de senator, m-am „zbătut” intens pentru promulgarea unei legi, care a ieşit în cele din urmă, purtînd numele oficial „Legea 500/2004” şi neoficial, folcloric, „legea Pruteanu”. Adversităţi politice duse la paroxism au făcut ca mulţi inamici (sau oameni care credeau că trebuie să arate că-mi sunt inamici) s-o caricaturizeze cu rea-credinţă, descriindu-mă în postura unui gardian fanatic al „purităţii” limbii.

Imaginea e absolut falsă, cu totul străină şi de realitatea textuală a acelei legi şi de intenţiile şi concepţiile mele. Chiar în emisiunea pe care am evocat-o, în care îl aveam ca interlocutor pe admirabilul Neagu Djuvara, venerabilul istoric şi-a exprimat – fiind vorba de limba română actuală – nemulţumirea că se folosesc unele neologisme „fără rost”, cînd există vechi cuvinte româneşti, şi a exemplificat cu pericol utilizat în loc de primejdie, sau a demola, în loc de a dărîma. Cu tot respectul puternic pe care i-l port, i-am răspuns că acesta e un purism depăşit, desuet, că nu putem da înapoi limba cu 150 de ani şi că e foarte bine că avem mai multe cuvinte, mai multe sinonime pentru (aproximativ) aceeaşi idee. Asta nu face decît să ajute, să faciliteze exprimarea mai precisă, mai nuanţată. Şi am repetat o formulă, pe care am enunţat-o de multe ori, de sugestie biblică: Lăsaţi cuvintele să vină la noi! Cu cît mai multe, cu atît mai bine, pentru limbă şi pentru vorbitorii ei. Orice limbă e un „morman” imens de straturi peste straturi de împrumuturi succesive. Cuvinte „pur” româneşti ar fi doar cele vreo 160 pe care specialiştii le consideră de origine dacă. Restul, pînă pe la cca 200.000, le-am luat de ici sau de colo (începînd cu limba latină, apoi slava, turca, maghiara, germana, franceza, rusa, azi engleza), le-am asimilat şi, în ansamblu, poartă numele de limba română.

Legea de care pomeneam şi care ar trebui să fie operaţională (dar care lege e cu adevărat aplicată, azi, în România – în afară, desigur, de legea junglei?) nu prevede altceva decît ca inscripţiile de interes public (comercial / publicitar / informativ) în limbi străine să fie dublate şi de traducerea (echivalenţa) românească. Cutare reclamă la o maşină e în engleză? Să se adauge şi traducerea românească. Cutare afiş de pe peretele unei primării din Harghita sau Covasna e în ungureşte? Să fie, la fel de mare, ŞI în româneşte! E ceva barbar, e ceva retrograd în asta? Nu cred.

Folosesc, deci, fără ezitare cuvinte ca trend, şic, maus, meci, piţă, penalti, clic, pulovăr, luc, butic, sendviş, hekăr, ofsaid, vizavi, erbeg, biftec pentru că îmi sunt necesare şi pentru că – după o vorbă străveche – cuvintele sunt ca banii: bune sunt cele care circulă. Îl folosesc pe luc (eng. look) pentru că are nuanţe cu totul aparte faţă de aspect sau înfăţişare; spun erbeg, sait, hekăr etc. ca să fiu clar şi scurt, a spune altfel ar fi o complicaţie inutilă şi vană: experienţa şi cultura lingvistică îmi spun că e perdant, e fără şanse, fără sens şi chiar nociv a te opune intrării cuvintelor noi.
Ceea ce pretind, însă, e ca noile cuvinte – repet: binevenite! – să fie scrise româneşte. Nu putem scrie nici franţuzeşte, nici ungureşte, nici englezeşte limba română. Atîta timp cît va exista, limba română trebuie scrisă româneşte. În toate cazurile în care e posibil fără pierderi semnificative, orice cuvînt nou-preluat trebuie integrat sistemului, asimilat, autohtonizat, conform regulilor de scriere şi de pronunţie ale limbii române. În era globalizării, pe care o trăim acum, acest lucru trebuie să se petreacă mult mai prompt, mai rapid, şi un rol serios îl joacă pe de o parte presa, pe de alta, lucrările normative, dicţionarele. Dacă ele încă propun, din inerţie sau timiditate, să scriem, în romgleză, lookul sau siteul, ele fac un deserviciu limbii române. O limbă nu se îmbogăţeşte cu xenisme, cu cuvinte care rămîn străine. Nu se poate ca zone ample din limba română să fie, grafic, „colonii”.

George PRUTEANU

sursa: http://www.pruteanu.ro/6atitudini/2007.09.27-limba.htm

Un comentariu

Leave a Reply

Adresa de email nu va fi publică


*